Blackbirdan online journal of literature and the artsSpring 2016  Vol. 15 No. 1
poetryfictionnonfictiongalleryfeaturesbrowse
an online journal of literature and the arts
 print preview
 English
back DANIEL BĂNULESCU

Și, deodată, în bărulețul trupului tău, răstorn masa

Ei râd. Și, din batjocură, își plesnesc bucile.
Țin sfat, pe rând, împotriva oricăruia dintre ei.
Și cu jugulara celui nevinovat își sorb ei heleșteiele de alcooluri.

Femeile lor sunt răspândite pretutindeni întocmai ca niște capcane.
Femeile lor cele mai frumoase locuiesc în pâlniile unor bombe.
Au fețișoarele pictate. Mieuniturile mătăsoase.
Și degete flămânde.

Cobori după ele pe niște scări de pietriș.
Și te trezește în pântecul unor încăperi luminoase.
Saloane îndopate—precum niște curcani—cu muzică tablouri și literatură bună.

Odăi ce parcă ar sta răsturnate picior peste picior.
Și așezate astfel,
Ar sporovăi și te-ar chestiona în glumă:
— „Unde-i, băiete, Dumnezeul tău?”

— „Este Dumnezeul tău aici?” te întreabă roșcata pe care ai pescuit-o
De la un spectacol de teatru de la Bulandra
Și care îți apasă acum mâna peste unul dintre sâni.

— „Nu. Nu este.”

— „Ori poate este sfios? Și Dumnezeul tău s-a ascuns aici?”

— „Nu. Dumnezeul meu nu hoinărește pe aici.”

— „Ba este desigur aici. Parcă-l simt. Sunt sigură că Dumnezeul tău
Și-a dat întâlnire cu tine, aici, în bărulețul trupului meu  . . .”

— „Pieri atunci!” și deodată
În cârciumioara inimii ei
Răstorn masa.

Mă salt pe jumătate din acest pat.
Ca și din toate paturile acestor muieri despre care mereu vine vorba.
Și, dintr-odată,
Umerii mei ies cu mult peste nivelul caldarâmului de pe strada Vlăhița.

Am fost scos, în câteva prea serioase rânduri,
Din mormintele în care începusem să putrezesc.
Am uitat învățătura simplă
De scăpare din toate aceste apropieri primejdioase.

Am fost ademenit iarăși.
Ținut cu capul ca într-un lighean cu apă.
Și iarăși gropile ce mă purtau
Au fost apăsate pe burtă—precum niște broaște—pentru a mă slobozi afară.
Și ei mă întreabă unde este Dumnezeul meu.

Ani întregi am umblat cu două cuiburi de cârtițe pe umeri,
Precum cu niște șoimi.
Ies rar prin oraș.
Ies foarte rar prin oraș.
Și doar atunci
Când, nedezmințit, trebuie să cutreier poteca îngustă
Dintre magazinele cu vitrinele smulse.

Pe cornierul cărora
Își reascut mușcătura și urșii cavernelor și marile carnasiere.
Sunt recunoscut și înconjurat imediat de acei băștinași
Ce rânjesc. Și, din batjocură își plesnesc bucile.

Străbat orașul printre șirurile acelora ce s-au cam plictisit
Să-mi tot ridice viața.
De data aceasta
Mă pocnesc doar peste umeri.

Își înfundă cât mai adânc lopețile în buza pământului
Îmi răstoarnă în creștet munții lor de țărână.
Rânjesc. Își manevrează uneltele ca și cum mi-ar face,
în derâdere, aer cu niște uriașe evantaie.
Mă îndeamnă:
— „Povestește-ne deci și acum, țicnitule,
Unde este Dumnezeul tău?”  


return to top